Si cu creativitatea cum ramane?

Tags

idei copiate, paste, vodafone

Ca Vodafone scoate spot-uri pe banda, uitand cam des de principiile comunicarii unitare si coerente, m-am convins de ceva vreme. Memorabilitatea ad-urilor, cel putin in cazul meu, se reduce la culoarea brandului si de ceva vreme la cele doua tinere personaje si al lor taram fericit Maximia. Mesajele se pierd insa printre frecventa foarte mare cu care se comunica si diversitatea ofertelor. Nu mi-am propus insa o analiza in detaliu a comunicarii de brand Vodafone, ci astea ar fi doar cateva observatii la nivelul simtului comun, care sa serveasca drept introducere pentru una dintre gafele recente pentru care imi permit sa bat obrazul agentiei de publicitate care se ocupa de acest cont.

Nu stiu daca va amintiti si voi, dar de curand in retelele sociale a circulat un viral foarte simpatic, cu doi catei luand masa intr-un restaurant. L-am urmarit atunci cu placere nu doar datorita “fixatiei” mele pentru personajele patrupede, ci pentru ca era intr-adevar amuzant si avea la baza o idee originala. Video-ul a strans peste 11 milioane de vizualizari pe youtube, semn ca munca lui Charlotte si Kristian Septimius a fost apreciata la scara larga. Va amintesc si voua despre ce era vorba:

Descopar apoi cu dezamagire ca spotul Vodafone pentru sarbatorile de Paste, pe langa masa in familie si telefoanele de ultima generatie fara de care mancarea nu ar mai avea acelasi gust, integreaza si conceptul care sta la baza viralului mai sus prezentat: caini stand la masa si ciocnind cu entuziasm ouale de Paste. Bag de seama ca gandul la drob si cozonaci a cam inhibat creativitatea specialistilor din agentii, care au ales sa copieze o idee originala si sa si-o asume probabil cu mandrie.

Ar mai fi multe de zis despre intregul kitsch care sta la baza spot-ului, despre tanara hipsterita care se pozeaza alaturi de bunica fara dinti, ori despre batranul care foloseste aplicatia ce ne aminteste parca prea bine de Cassius si de I love you so:

Nu stiu cum s-o numi fenomenul asta in agentii, dar la mine la facultate ii zicea “frauda intelectuala” si se pedepsea cu exmatriculare.

Incertitudine

Deschid cartea: cartea geme.

Caut vreme: nu e vreme.

As canta: nu cant si sunt

Parc-as fi si nu mai sunt.

Gandul meu al cui gand este?

In ce gand, in ce poveste,

Imi aduc aminte, poate,

Ca facui parte din toate? [...]

(Tudor Arghezi )

Poveste fara sfarsit

Tags

ea, el, nimic, poveste, totul

Cand ea era totul si el la fel, aveau 17 si 18 ani. Ea l-a pandit ani la randul, el s-a pierdut in farmecul ei. Se intalneau pe furis, in pauzele de la liceu, si se sarutau minute in sir ca si cum nimic altceva nu ar mai fi contat. Nici macar caloriferul pe care il sprijineau de zor si ardea asemenea lor, nici macar soneria care le tulbura fara mila complicitatea. Imparteau o tigara la coltul scolii si isi petreceau apoi fiecare dup-amiaza in parc. Se invarteau pe aceleasi alei inguste fara sa se plictiseasca de ele si isi faceau planuri de viitor. In fiecare seara, cand albastrul cerului se innegrea de somn, el o insotea spre casa. O conducea pana la scari si se sarutau din nou cu patima de parca ar fi fost mereu pentru ultima oara. Adormeau apoi la telefon, soptindu-si cate-n luna si in stele, visau pe graba, caci diminetile d-abia rabdau o noua intalnire.

Cand ea era totul si el la fel, el invata pentru admitere. Ea il sustinea si se arata interesata de filosofie. Stia ca facultatea avea sa ii desparta pentru un an, dar iubirea castiga mereu in lupta cu teama. In noaptea dinaintea admiterii au repetat printre saruturi “Mitul pesterii”, al lui Platon, si dimineata au pornit impreuna catre examen. El a intrat la facultate, pe ea o astepta bac-ul. A urmat o vara plina de aceleasi plimbari nesfarsite si de promisiuni.

Cand ea era totul si el la fel, ea invata pentru admitere. In fiecare vineri, dupa scoala, ea pleca la Bucuresti pentru meditatiile la filosofie. El o astepta negresit pe peronul garii, ea il sufoca cu strangeri in brate. Gateau impreuna, savurau bai cu spuma, iar el o trezea dimineata cu micul dejun. In zorii zilei, o conducea la pregatire, chit ca era la trei statii de autobuz distanta, o astepta apoi la iesire si plecau impreuna, cu trenul spre casa. Lumea intreaga se inghesuia intr-o strangere de mana si printre privirile lor mereu jucause.

Cand ea era totul si el la fel, locuiau in Bucuresti, in acelasi cartier, dar in cuiburi  diferite. El se angajase si ea invata de zor. Iubirea lor se consuma acum doar in miez de noapte, cand el o vizita negresit, inspre 3 dimineata. Ea ii deschidea usa buimaca, cu un zambet adormit, ascuns de parul ciufulit.

Cand el era totul si ea nimic, s-au despartit. Fara argumente, el a reusit sa strecoare printre buze un “nu mai simt nimic”. Ea s-a prabusit si a plans intr-un an si jumatate cat altele in zece. Zilele treceau, mesajele pareau sa se scrie singure, el ii zambea jucaus cand o intalnea, ea tresarea in miez de noapte la auzul telefonului.

Cand ea era totul si el nimic, ea purta o masca de sublima fericire. Se intalneau la petreceri, unde ea dansa pana la epuizare iar el o strangea de mana pe furis, ca pe vremuri. Erau gelosi cand se priveau in compania altora si se alintau intr-o hermeneutica a ocheadelor.

Cand ea era totul si el la fel, era Revelionul. La 12 noaptea s-au sarutat ca la 18 ani si si-au promis ca nu se vor mai desparti niciodata. Au plecat razand spre casa, pe strazi incrucisate, s-au inchis in camera si au mai iesit peste trei zile. Au urmat luni cu soare, pe biciclete, nopti cu luna, pe strazi goale. Au urmat declaratii sincere si reprosuri ascutite. Au urmat zambete si lacrimi. Au urmat weekend-uri scaldate in iubire si saptamani intregi pustii.

Cand “el si ea” se transforma in “el sau ea”, era cumplit. Va urma, totul sau nimic.

Run, Baby, Run!

Esti ceea ce citesti?

Nu stiu daca se intampla si in cazul vostru, dar atunci cand ma aflu intr-o incapere noua un soi de neliniste imi pune mintea in alerta, in timp ce privirea incepe sa cerceteze atenta fiecare colt al camerei. Se opreste de cele mai multe ori in dreptul bibilotecii ori al rafturilor cu carti, acolo unde si pasii urmeaza mecanic, dar firesc, imboldul mental. Gatul se inclina cu lejeritate sub forta dulce a curiozitatii. Ochii se pregatesc de o trecere rapida in revista a titlurilor care se inghesuie pe cotoarele ordonate ale cartilor. Te-am citit dintr-o privire. Esti ceea ce citesti!

Cartile sunt mai mult decat “informatie”. Sunt povesti de viata, deliruri mentale, cele mai intime confesiuni, tovarasi de calatorie, situatii pe care nu ti-a fost dat sa le traiesti decat prin foaia de hartie, universuri unde nici nu ai visat ori nici nu ti-ai dorit vreodata sa fii. Sunt lumi intregi pe care tu le inghesui in fiecare dimineata in geanta cu care pleci la munca.

Gandurile asta se coreleaza desigur si cu ultima lectura, Kundera si al sau “Vals de adio”,  care a reusit sa ma puna pe jar tocmai cu vreo 80 de pagini inainte de final. Un final cu spuma si cu piele incretita de atatea ore de stat in cada. N-am sa va spun prea multe despre “Valsul de Adio”, caci nu lui ii era destinat acest articol, dar am sa va recomand sa nu-l cititi fragmentat, caci firul construit construit cu atata finete si precizie se poate rupe cu usurinta. Merita o lectura a la long, probabil pentru ca eu am simtit-o drept una dintre cele mai vizuale lecturi. Pe masura ce citeam, in fata ochilor mi se derulau imagini cu personajele intrigante, insotite de un miros de mucegai ori de umezeala, care pe mine m-a purtat direct catre Baile Herculane. Desi nici macar nu am ajuns vreodata acolo, iar actiunea cartii se petrece oricum in Cehia, ori istoric vorbind, in Cehoslovacia de altadata. In fine, nebanuite sunt caile cartilor. Sunt curioasa unde i-a mai dus pe altii…

Revenind la ideea din titlu, ea este si conceptul care a stat la baza unei campanii realizate de o agentie din Bratislava pentru libraria Carturesti.  Mi-a placut extrem de tare modalitatea prin care au reusit sa exprime fizic aceasta idee, constand practic in refacerea corpului uman din copertele cartilor. Executiile cred eu ca ar fi putut fi mult mai reusite, dar admir in continuare aceasta campanie care te invita sa te descoperi aruncand o simpla privire catre raftul cu carti.

Pe final, raman cu ideea ca ne construim zilnic, ca sunt momente in care fundatia intreaga se cutremura ori clipe care smulg caramizi de neinlocuit. Dar asta nu trebuie sa ne ingrijoreze caci nu exista tipare, iar formele pot fi modelate la nesfarsit. Exista la fel de bine si zile in care poti adauga etaje intregi .

Pe curand!

Iubita mea, Sputnik

Tags

iubiri neimplinite, iubita mea, Murakami, recenzie, sputnik

“Iubita mea, Sputnik” are aparentele unui roman fulger, cu prea putine momente intense si cu un final brusc, dar suficient de neasteptat cat sa te introduca intr-o lunga perioada de reflectie, presupozitii si scenarii.

Dincolo de orice, cartea este scrisa in stilul “lin” al lui Murakami, in care paginile curg cu calmitate, fara sa te intrebi cat mai ai de parcurs, cat este ceasul ori sa-ti arunci privirea asupra tovarasilor de calatorie (a se observa ca elementele sunt extrase din decorul Metrorex, locul ideal pentru o lectura matinala).

Revenind la descrierea cartii, “Iubita mea, Sputnik” ti-ar putea parea o lectura facila, dar ea integreaza sub masca banalului trairi acute, sentimente neimplinite, dedublari de personalitate, disperare si legaturi neasteptate.

Ceea ce incepe cu marturisirile unui El despre Ea, se finalizeaza cu interventia unei alte Ea care rastoarna lumea simpla si goala a unui suflet inocent. Sumire, cea care il suna fara retinere pe K. la 3 dimineata pentru a-i povesti despre frustrarea si neputinta ei de a deveni o buna scriitoare, se indragostete de Miu, sefa ei, cu 17 ani mai in varsta. Lucrurile se complica, contextul se muta din Japonia pe nisipul ars al Greciei, sentimentele se amplifica, pentru ca, in final, Sumire sa dispara “ca fumul in aer”.

“[...] Ceea ce ramasese in urma era nu existenta, ci absenta, nu era caldura vieţii, ci nemişcarea memoriei”.

Drama fiecarui personaj in parte se integreaza in imaginea de ansamblu, apasatoare, dar fermecatoare prin firescul ei. Lesbianismul, dedublarile, disparitia si telefonul dintr-o lume atemporala sunt povestite cu relaxare, fara sa se creeze agitatie in jurul lor si fara sa devina elementele centrale ale cartii.

De altfel si reflectia din debutul cartii, “Cand oamenii sunt impuscati, sangereaza“, surprinde intr-un mod atat de simplu si de logic natura sentimentelor si a firii umane.

Murakami, de iubit si de simtit! ♥

Revolutie interioara

Tags

planuri, proiecte personale, revolutie interioara, schimbare

E miercuri noapte, aproape joi. Maine am examen, dar astazi lipseste cheful de invatat. De fapt, lipseste in totalitate de ceva vreme si a fost inlocuit de apucaturi mult mai interesante. Ard de nerabadare sa termin cu scoala si sa fac lucruri REALE, pentru mine, pentru voi si pentru ei, dar mai ales pentru ele.

M-am saturat de cuvinte pe foi, de randuri nesfarsite, atat de seci, incat nici macar o imagine alb negru nu pot genera in mintea mea obosita. Rutina asta zilnica ma depersonalizeaza si e musai sa o alung cu ceva ambitii pentru viitor.

Cand schimbarea si reactia celor din jur intarzie sa apara, e momentul sa preiei tu controlul. Unde e inspiratia, unde sunt mentorii, unde e entuziasmul, unde e noutatea? Am impresia ca au fost puse toate intr-un sertar, sub cheie si pe deasupra acoperite cu un strat gros de plictis cenusiu.

Si atunci, zic, nu-i bai! Imi amintesc de sertarul meu, unde, culmea, gasesc tot ce imi trebuie. Insir totul, cu drag, in jurul meu, si gasesc o utilitate pentru fiecare obiect in parte. Ce ordine minunata o sa fie la final. Spre sfarsit de vara. Just wait and see .

Luni de fiere

Tags

criza cuplului modern, luni de fiere, pascal bruckner, recenzie

“Luni de fiere” am achizitionat-o de la ultimul targ de carte, experienta nefericita si inghesuita, dar care, iata, s-a finalizat cu o lectura intocmai pe gustul meu. Nu stiam de Bruckner si ca de obicei m-am lasat prada copertelor. Design-ul imi aducea subtil aminte de Beigbeder si de a sa “Dragostea dureaza 3 ani”, asa ca la nivel mental s-a produs o conexiune si am zis ca-i musai sa o cumpar. Urma sa descopar ca cele doua carti nu impartaseau doar coperte asemenatoare, ci si un subiect extrem de actual, tratat fara delicatete si cu toarte cartile pe masa: criza cuplului modern.

“Luni de fiere” e acea carte pe care fie o adori fie o urasti. Nu exista cale de mijloc. Eu am adorat-o si am trecut la urmatorul volum de Bruckner. Trebuie sa stai bine cu nervii, dar si cu stomacul ca sa poti finaliza lectura. Ceea ce incepe cu o poveste minunata de dragoste va sfarsi apoi cu momente dezgustatoare si cu sentimente de indignare.

Desi scrisa transant si cu descrieri ale caror detalii poate ca ti-ai fi dorit sa nu le afli, cartea reflecta cum nu se poate mai bine realitatea cuplului modern, care se consuma pe sine si reuseste sa transforme dragostea in ura. Bruckner distruge mitul cuplului static, care se cufunda in somnul adanc al monotoniei si regularitatii. Cuplul modern “traieste”, experimenteaza stari si sentimente pana la epuizare, pana la autodistrugere. Revolutii sexuale, absenta tabuurilor, dominatie, egoism, placere absurda si, mai presus de orice, Iubire. Dincolo de toate aceste cuvinte puternice, se ascunde fragilitatea unor personaje care ajung sa isi piarda identitatea in numele Celuilalt.

In incheiere, cateva randuri care au ramas deasupra cartii:

“Nu rade de autobuz: nu exista un loc de electiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar si o cutie pe roti poate deveni anticamera paradisului atunci cand crezi in hazard.”

“A iubi inseamna sa ii dau celuilalt, cu propriul meu consimtamant, o putere infinita asupra mea. Cum de putusem contribui la propria mea servitute?”

“Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de trişti: ştiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor. Pe cine sa acuzi, vai, dacă nu “pe noi doi” si ce amaraciune e mai mare decat sa-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi impreuna?”

Repetitia e mama invataturii?

Tags

figuri politice, ipostaze hilare, nikol window cleaning wipes campaign, Obama, Regina Angliei, Sarkozy

Dupa ce i-am vazut sarutandu-se pe unii dintre cei mai importanti lideri ai lumii in semn de pace si toleranta, urmeaza partea a doua a seriei “campanii publicitare in care se iau la misto figuri politice emblematice“.

Prima incercare trebuie sa fi fost una de succes, caci, ce-i drept, s-ar putea sa iti asiguri ceva mai multa notorietate cand ii pui pe Obama ori pe Sarkozy in ipostaze hilare. Urmand indeaproape exemplul controversat de comunicare pus la bataie de United Colors of Benetton, Nikol, o marca de servetele umede utilizate pentru spalarea geamurilor, isi incearca si ea norocul.

Din zona romantica a saratului, liderii politici sunt transpusi intr-una usor violenta, si anume, ceea ce pare a fi parbrizul unei masini ori fereastra unei incaperi. Cu fetele schimonosite, lipite in mod involuntar de sticla, Obama, Sarkozy si Regina Angliei ne anunta ca e timpul sa renuntam la ziare atunci cand vrem sa ne ducem la bun sfarsit indatoriri casnice precum spalarea geamurilor. Aici ar interveni subtil rolul servetelor umede.

Tehnica creativa este una destul de familiara si anumea aceea a alternativei absurde. Pana unde se intinde insa limita absurdului si cum se intretaie ea cu cea a umorului si a bunului simt ramane de discutat. Tema de gandire!

Act. Never wait.

Tags

2012, feng shui, resolutions, retrospectiva lui 2011, zen

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris pe blog, ba chiar un an daca ar fi sa o luam calendaristic. Cu ceva timp inainte de finalul lui 2011 s-a cam pus praful pe zen-ul meu, de aici si lipsa de chef pentru activitati scriitoricesti.

A revenit insa in forta in 2012, pe semne de la feng shui-ul camerei din Bucuresti pe care m-am chinuit indelung sa il obtin cu paturici, cosulete, lumanari si desigur cadouasele primite in dar de sarbatori. Am restabilit echilibrul, ramane insa vesnica problema, uratul Bucuresti si blocurile ponosite, pe care am grija sa le ascund seara de seara cu draperiile.

Asa cum se cuvine, de inceput de an, am facut si o retrospectiva a blogurilor si am vazut ca sunt in voga articolele in care treci in revista realizarile din anul trecut si iti propui diverse lucruri pentru cel care urmeaza. Poate ca e usor fortat sa-ti setezi obiective in plan personal, dar daca stau bine sa ma gandesc, nu de putine ori destinul m-a cam purtat spre destinatii gresite. Am inchis eu ochii increzatoare si m-am lasat purtata de val pentru ca mai apoi sa ajung tot la ideea ca trebuie sa te implici activ si sa lupti pentru ceea ce iti doresti. Cam ca in versul ala cu “nothing good comes easily, sometimes you’ve got to fight” . Si culmea e ca o sa si reusesti daca iti doresti cu adevarat.

In fine, ca iar ma apuca vorbaria din cauza de feng shui, sa revenim la lucruri serioase a.k.a retrospective si “resolutions”.

Daca ar fi sa trec in revista 2011 cred ca a fost un an bun. Poate printre cele mai bune, privit in context bucurestean si facand abstractie de confortul de acasa, care nu se compara probabil cu nimic si la care inca mai tanjesc dupa 5 ani de stat “la capitala”. Asadar, 2011 a inceput nesperat de bine, cu o iubire regasita si cu un job indelung dorit. Am redescoperit sentimentele acelea speciale de pe la 17 ani si m-am imprietenit cu marketing-ul online. Culmea ca nu-s chiar asa de atehnica cum credeam. Am invatat intr-un an multe lucruri noi, care au inceput sa-mi placa pe masura ce au crescut si responsabilitatile.

Am reusit sa nu mai depind deloc financiar de ai mei, mi-am luat bicicleta si permis de conducere. De masina , dar p-asta inca nu o am. Am intrat la masterul de publicitate, la buget, ceea ce inseamna ca am reusit ca in astia cinci ani sa nu bag niciun ban in scoala. Am crezut mereu ca le datorez asta alor mei.

Am primit un catel, pe numele sau Oscaraaas, Oscareeel, Oscariiiiin, pe care il iubesc cumplit si pe care l-am transformat in cel de-al treilea copil al lui mama.

Si cam atat cu laudele, ca a venit peste noi 2012, cu tot cu previziunile nefaste ale mayasilor. Dar pana la sfarsitul lumii mai e ceva vreme, numai buna de setat noi obiective. Asadar, pentru anul nou imi doresc:

1. sa reiau cursurile de Aerial Yoga, sa merg la piscina si sa-mi folosesc mai des draga mea bicicleta mov

2. sa calatoresc si sa scap de fobia de avion. I mean de claustrofobie

3. sa-mi cumpar domeniu pentru blog si sa scriu mai des. Eventual, pe langa acest blog, sa reusesc sa mai adaug ceva la lista de proiecte personale.

4. proiecte noi la munca si desigur o marire de salariu care se se asorteze frumusel cu chiria pentru o garsoniera

5. sa citesc toate cartile lui Murakami, sa descopar in fiecare zi cel putin cinci melodii noi si sa dansez pana ma dor picioarele

6. sa petrec mai mult timp cu prietenii mei si, desigur, cu my significant other half

7. sa nu-mi aman dizertatia si sa nu am restante

Cam astea ar fi gandurile de inceput de an scrise un sfert la birou, un sfert in metrou si un sfert in pat. Ramane un sfert de ganduri nescrise, caci trebuie sa faci loc in viata si pentru putina incertitudine. Fair enough, nu?